Poveste cu happy end

Acum o luna eram aproape in pragul unei depresii. Parca nimic nu-mi mai mergea si aveam senzatia ca tot ce construisem in ultimii trei ani s-a dus pe apa sambetei asa cat ai bate din palme si in urma nu au mai ramas decat pietrele. Chiar daca incercam sa-mi ascund disperarea, uneori, fara sa vreau, lasam sa se vada ca nimic nu mi mai merge, spre deliciul unora, si pe masura ce treceau zilele ma apropiam tot mai mult de hau. Cand, asa ca prin minune a aparut EL. Era demult langa mine, dar, nu stiu, probabil nu aveam ochii suficient de deschisi sa vad ce persoana minunata imi lumina demult zilele prin simplu fapt ca exista. Ani la rand l-am sunat in momente in care simteam nevoia sa ma destainui unui prieten adevarat care sa-mi dea un sfat sincer intr-o situatie limita, ani la rand am petrecut sarbatori importante impreuna, m-a ascultat intotdeauna si nu m-a certat daca am gresit...si ani la rand am tinut ascunse niste sentimente profunde care abia acum au iesit la suprafata. Ei bine, nu pot sa nu strig in gura mare ca, in sfarsit, am gasit barbatul la care am visat si pe care l-am asteptat o viata intreaga si, ce aproape era..., dar nimic nu e intamplator in viata. Acum stiu un singur lucru: chiar daca am asteptat atat totul a meritat din plin... si am trait in ultima luna cea mai frumoasa poveste din viata mea...sincera si fara niciun fel de ascunzis. Tocmai de aceea iti multumesc ca existi, ca ma iubesti, ca ai incredere in mine si ca reusesti sa faci fiecare clipa unica si intensa.

Ma simt femeie in fiecare zi...

8 martie. Mare agitatie, mare tam-tam, toata lumea innebunita sa cumpere cadouri, femeile una peste alta la coafor si prin magazine sa se impopotoneze care mai de care mai rau, ce sa mai nebunie, nebunie... Febra m-a prins oarecum si pe mine, ca vroiam sa fiu in randul lumii si cum era sa ma duc la restaurant fara sa fiu pusa la patru ace si sa ma transform in principala "victima" a sutelor de femei care s-au chinuit nu gluma sa arate cat mai femei... Eu una nu cred in 8 martie, la fel cum nu cred nici in ziua indragostitilor. Mama nu sunt, desi evident ca mi-ar placea si femeie ma simt in fiecare zi sau cel putin asa imi place mie sa cred. In plus, nu cred ca trebuie neaparat sa astept 8 martie sau ziua mea de nastere ca sa primesc un cadou sau sa ofer unul.

Impreuna cu prietenele mele am zis sa ne petrecem si noi. Ajungem la restaurant si am simtit dupa primul pas pe care l-am facut in local cateva sute de ochi, din unii chiar erau trimise si sageti, in directia noastra. Acum, lasand modestia deoparte aratam si noi bine si fara prea mult efort. Ok, ne asezam la masa si cum nu veniseram sa mancam, dupa ce am tras la foc automat o tigara am plecat sa dansam. Mai nonconformiste din fire, dar in limita bunului simt, ne-am pus pe dansat...insa nu la fel au facut si colegele noastre de distractie...preocupate continuu de ceea ce facem noi si nu sa petreaca si ele, ca doar de aia, ma gandesc, ca or fi platit. Dar apoi, mi-am dat seama ca tocmai asta era placerea lor: sa se incarce cu cat mai multe barfe ca sa nu aiba o saptamana plictisitoare la serviciu. Si de cand am vazut eu care le era preocuparea am facut la randu-mi un mic studiu de caz. Subiectii erau cateva "doamne", ca in plm mea, toate erau niste doamne...Sa zicem Doamna T, vorba lui Camil Petrescu, nu s-a dezlipit de pe scaun toata noaptea. A ras din farfurie tot si a strambat din nas cand a vazut cat de mica era bucata de tort. Nu s-a urnit de la masa nici cat sa arda 5 calorii din cele cateva mii asimilate numai dupa acea seara. Ok, apoi am venit si noi sa gustam meniul...doamnele de la masa de alaturi ne-au numarat toate inghititurile.

Vin stripperii: urlete, tipete, chiote, vaiete... toate in batista. Evident doamnele nu se manifestau decat inabusit, dar cred ca ar fi fost in stare sa le-o traga bietilor baieti acolo. Se apropiau de ele, fugeau cat le tineau picioarele si se rugau doamne daca m-as impiedica...

In fine, petrecerea s-a incheiat imediat dupa miezul noptii ca nu credc ca si-ar fi dorit vreuna sa se aleaga cu ochii invinetiti de pe urma petrecerii.

Stiti voi pe unde e vara???

De cand cu soarele asta care imi face zilele mai frumoase, m-a apucat un dor nebun de vara. Noaptea trecuta am visat ca sunt la mare, pe plaja, bronzata...In plus, am inceput sa-mi aranjez hainele de vara, pitite strategic intr-o alta parte a sifonierului ca nu cumva sa ma apuce nebunia la vreo -20 de grade, sa-mi pun rochita preferata, singura care imi ascundea imperfectiunile. Ahhh, intre timp, au mai disparut odata cu cele 4 kg de care, cu greu, m-am descotorosit iarna asta. Acum, de cate ori trec pe langa un magazin, stau ca vitelul la poarta noua si analizez fiecare hainuta si in mintea mea o si asortez cu ceva din garderoba de acasa. Daca as putea, as cumpara tot, dar in primul rand e criza si sunt somera si in al doilea ce pisici sa fac cu atatea lucruri, ca mi-ar mai trebui 50 de veri ca sa port tot ce am. Totusi, nu m-am putut abtine sa nu-mi cumpar o fustita absolut senzationala pe care trebuie sa mai astept cateva luni pana ca sa vada si ea lumina zilei.

Dupa ce am facut o retrospectiva a ceea ce se mai poarta si ce nu din sifonierul meu, (sa nu credeti ca pe cele pe care nu le mai port, le dau cuiva, nu, pentru ca mi-e tare greu sa ma despart de ele) m-am dus sa vad si incaltamintea. Si cum nu puteam sa ies afara in sandalute si dorul meu de vara este acut, pentru cateva ore am transformat apartamentul intr-o vara torida. S-a lasat frigul si normal ca am inceput sa tremur si atunci am realizat ca mai e mult pana departe...


Va propun sa incercati si voi, ajuta psihicul...

Sa nu ai nevoie de prieteni...

Am ajuns de cateva zile la concluzia ca este mai bine sa ai cat mai putini prieteni, io stiu 1, 2 maxim ca altfel te poti transforma in cel mai nefericit om. De ce spun asta? Pana sa termin preavizul si in toata perioada de cand m-am angajat, vai cata lume ma mai iubea! Si cati se bateau cu pumnii in piept ca tin la mine sincer, nici eu nu le mai stiu numarul. Acum cand am mult timp si ma simt mai relaxata ca niciodata imi vin in minte toti cei care au contat in viata mea si de pe urma carora am ramas cu un teribil gust amar. Nu pozez acum in persoana perfecta, prietena fara de cusur, dar intotdeauna am fost extrem de devotata celor pe care i-am avut aproape. Nu regret acest lucru si sa nu credeti (cei vizati aici si care se stiu fiecare foarte bine) ca vai nu mai pot sa traiesc de pe urma ranilor care mi-au ramas dupa ce voi nu ati mai facut parte din viata mea. Aiurea! Nimic nu e intamplator si viata nu cred ca a fost prea dulce nici cu voi, dar continuati sa aruncati sageti in jur. Una peste alta, macar daca ati fi fericiti...dar stiti bine ca tocmai din cauza caracterului vostru sa nu fiu rea si sa zic infect, inca "neconturat" mai aveti multe de tras. Sunteti atat de ocupati sa pozati in cele mai bune si dulci fiinte din lume, incat nu realizati ca mai aveti mult de lucru la integritatea voastra.

Imediat dupa vestea concedierii au aparut tot felul de "binevoitori", care chipurile incercau sa ma consoleze. Le multumesc din suflet celor care erau sinceri si chiar au fost cativa, dar trebuie sa va spun tuturor: viata mea nu incepe si nu se termina cu pro-ul. Sunt episoade si episoade in viata asta pe care eu o consider cel putin pana acum, una destul de reusita si implinita. Rautaciosii ar zice: serios? Nu ai o familie. E adevarat, dar mai am mult pana la menopauza si decat sa-mi leg viata de vreun nemernic, mai bine raman asa...intr-o zi va veni si EL. In plus ii am pe ai mei, care ma iubesc asa cum sunt si cativa prieteni pe care ii pot numara pe degetele de la o mana.

Si acum faceti si voi un exercitiu: ganditi-va la prietenii vostri. Sunt convinsa ca aveti capacitatea sa va dati seama cine isi urmareste interesul si cine va accepta asa cum sunteti. In privinta celui care aveti cel mai mic dubiu, puneti-l la incercare, iar apoi daca nu merita trageti-i un mare sut in fund si lasati-l pe drumul lui. Nu e vreme de pierdut timpul!

Sa ne distram fiecare cum putem...

M-am intors de cateva minute de la cele doua cluburi de la mine din localitate. In aceste momente nu ar putea sa stea alaturi nici cel mai infocat admirator, bine naiba ca nu se simte mirosul on line, ca astfel ati fi reusit sa cititi tot postul cu masca de gaze pe figura. Insotita de vechii mei prieteni, Larry, Uca si Dragos, facem prima oprire intr-un super local pentru o comuna: muzica foarte tare, incapere aerisita, si unde pui ca ai toata increderea sa folosesti un pahar de la bar...dar normal ca omului de la mine de la tara nu-i place. Doar cateva persoane in ditamai cladirea, imbracate in mare parte cu gust si care isi puneau aceiasi intrebare ca si noi: oare chiar sa nu mai fie cativa insi care sa simta bassul si muzica normala de club? Ei bine ne-am dat seama dupa mai bine de o ora in care am tot sperat ca nu... si atunci ne-am zis sa mergem sa vedem unde naiba sunt?

I-am gasit in cateva clipe, vis-a-vis inr-un alt "club" intitulat metaforic Fashion. Ne-am uitat putin inauntru, unde nu aveai loc sa arunci nici macar un ac si dupa cateva ezitari am zis hai sa vedem ce pisici au aia de trag tinerii mai ceva ca musca stiti voi unde. Cu greu am reusit sa ajungem pana la bar, unde pe o scena care nu avea mai mult de 1 m se inghesuiau 5 lautari care racneau din toti rarunchii " dau un milion la lautar" (ei n-ar fi auzit ca e criza?). Arunc o privire si imi fac prima impresie: la cele cateva mese aveau loc evident cei care aveau lantul mai gros si probabil miroseau a transpiratie mai tare. Langa ei, diverse papusele care mai de care mai impopotonate stateau cuibarite la pieptul lor,(doamne ce blestem!) si cel mai probabil le analiza pe celelalte fufe, pardon, fete, de prin preajma sa nu cumva sa se uite mai insistent la mascululul de langa ele. Nu am rezistat mai mult de un sfert de ora si asta pentru ca intre timp DJ-ul s-a gandit ca poate mai vrea cineva sa asculte si muzica normala. Am plecat de acolo, cu ochii in lacrimi de la fumul gros si cu nasul 'agresat" de halena baietilor si cred ca si a domnisoarelor care nu au auzit de apa, sapun si un amarat de antiperspirant ca traim si noi in secolul XXI. Dar pana la urma daca ei se suporta si reusesc sa se simta bine, vina ne apartine noua, rusine sa ne fie, ca ne bagam in distractia lor. Poate ca cer eu prea mult, ca ce-i drept bunul gust nu se cumpara...Am fugit, ma duc la dus ca sa pot adormi si eu cu parfumul meu...unul simplu si curat...

Ce ar fi sa bagam "in p.la mea", refren al imnului national!

Muncitori sau domni cu pretentii, fete simple sau persoane cu staif, copii sau mai stiu eu ce categorie ...este imposibil sa nu foloseasca cel putin o data pe zi cu asa mandrie deja clasica formulare: in p..la mea. Sa nu credeti ca eu nu-mi bag de cate ori am ocazia organul respectiv, dar in ultimul timp s-a intamplat un fenomen: de cand sexul lipseste din activitatile mele cotidiene expresia a trecut in plan secund, de fapt am inlocuit-o cu in puii mei (sa nu credeti ca am pui, doar am fost colega cu Solcanu). Pe noi, care suntem niste doamne, in p..la mea, nu am inteles niciodata de ce ne-o bagam "oral" atat de des, poate tocmai pentru ca nu avem si noi...ca e destul de aiurea sa zici , mai lasa-ma (sensul propriu) in pi//zda mea ca nu prea merge, dar invers stim cu totii cat de bine suna. Cel mai nasol cred ca este pentru cei cu penisul mic, va dati seama saracii, ca na, sunt barbati si majoritatea isi baga..., ce o fi in sufletul lor ca trebuie sa se gandeasca mereu ca natura nu a fost darnica si cu ei. Pe cand la femei e mult mai simplu si evident mai putin frustrant...n-avem, nu ne pasa...iar daca exista una si nu e tocmai pe masura asteptarilor evita si expresia pana la schimbare...

M-am intors la o viata normala!!!

Sunt somera oficial, bucurati-va!!! (cat mai aveti timp). Si cum am timp berechet, mi-am zis sa incerc sa profit de el. Joi seara ma gandeam cum sa-mi petrec weekend-ul, trebuia sa aleg intre un botez la tara, o vizita la Curtea de Arges, sa merg la Sinaia sau la vechii mei prieteni. Stiam exact ce vroiam sa fac, dar a trebuit sa-mi gasesc cate o scuza pentru fiecare refuz si iata-ma in drum spre Bughea...(imi spoteste Ralu ca de Sus). Cum bine stiti ca deocamdata nu am masina si m-am saturat sa apelez la prieteni am zis ca o plimbare cu maxi-taxi m-ar relaxa. asa ca imi asez fundul care nu mai e la fel de mare pe scaun, imi deschid o carte si ma apuc sa citesc... ce naiba era sa fac, la volan se afla un sofer oligofren cu care era sa facem accident de trei ori. Nici de nu era de mirare, in dreapta avea o pitipoanca pe care a pipait-o tot drumul... Ajung destul de deprimata, dar mi-a trecut repede, nici nu ai avea cum sa ramai asa tinand cont de faptul ca urma sa petrecem. Mi-am tras o pereche de pantaloni de tuta, cum imi place mie sa le zic, din aia de ti se vede juma' din ...dar m-am gandit ca noua mea forma fizica nu trebuie sa treaca neobservata. in local era seara de karaoke, dar mi-am zis ca nu e cazul sa produc poluare fonica si am ascultat doar...La masa din stanga erau niste pustani varsta -18ani care nu prea au inteles ei cum e treaba cu bautura si dupa ce s-au dat in stamba pentru ca o sarbatoreau pe Smaranda (saraca abia ii mai vedea, iar la un moment dat chiar i se taiase filmul) s-au carat. Si am ramas noi aia mai mari: Larry, Ralu cu iubitul ei Horatius si evident Dragos cu care am format un cuplu foarte invidiat...si s-a luat curentul iar aia a fost cea mai mishto chestie...am crezut ca o sa scap de karaoke, dar de unde ca au inceput sa cante fara 'orchestra' si a fost chiar tare...Ideea e ca m-am simtit tare bine, dupa niste ani in care am uitat de distractie si am muncit, am muncit ...dar gata mai avem si grija de noi.

P.S. Imi lipseste inspiratia, dar important este ca m-am simtit bineeeeeeeee!!! Si e abia inceputul...

M-am saturat de prosti, invidiosi si mincinosi!!!

In ultimul timp imi pun tot mai des intrebarea, care pana de curand o consideram retorica: Doamne, in ce lume traim? Ei bine, din pacate, imi dau seama ca se gasesc raspunsuri peste tot! Rautatea si invidia oamenilor a atins cote maxime...barfa rautacioasa este acum un lucru atat de normal si necesar ca mersul la toaleta. Ceea ce ma intriga si ma uimeste si mai tare este faptul ca si copiii au deprins din nesimtirea celor mari...exemplu: eu cu sania pe partie la mine la tara (ma rog, poate nu aveam eu ce cauta acolo, dar erau si unii mai de varsta mea), pustime de toate varstele de la 5 la 15 ani. Unul de-o schiopa, suparat nevoie mare ca altul cu cativa cm mai inalt i-a tras de sanie, se duce fara nicio vorba si-i trozneste un pumn de l-a lasat lat. Credeti ca s-a terminat asa?
Da' de unde? Au mai continuat si cateva picioare, iar apoi intervine si tatal batausului si tot pe ala micul il trage de par... si de aici un intreg circ. In plus, ce mi-au putut auzi urechile, pot sa recunosc cu mana pe inima ca unele injuraturi nici eu nu le stiam.

O alta chestie pe care nu am inteles-o niciodata: cine se mai crede curat in zilele noastre ca sa fie in stare sa arunce cu piatra??? eu sincer spun, nu pot sa o fac si cine se da drept sfant (am cunoscut si cazuri concrete) s-a dovedit a fi in timp mai terfelit decat "victima" in sine. Primesc in urma cu putin timp un comentariu, dar pe care nu-l voi posta...nu are sens, pentru ca sunt satula de frustrati. Pe scurt, anonimul imi spunea ca a intrat aici la insistentele unui prieten comun si ii pare rau si nici nu o sa mai intre. Te inteleg perfect, este intr-adevar destul de aiurea pentru o persoana sa constate ca cineva e mai inteligent decat ea. Dar, in loc sa arunci sageti de invidie, incearca sa faci ceva, nu te mai hrani din binele sau raul altuia, pentru ca astfel nu mai ai timp ca sa te mai "cizelezi' si tu. Pe langa asta, se dadea cunoscator (haide sa folosim masculinul, desi cu siguranta anonima era o EA, parerea mea, barbatii au alte metehne si cu siguranta sunt mai putin carcotasi). Dupa ce isi exprima regretul ca si-a pierdut timpul pe aici, isi permitea sa-si dea cu parerea despre o relatie de-a mea, veche, actuala si atat...Era sigur ca intre mine si respectivul nu au existat sentimente...nu te contrazic, doar iti urez sa poti trai si tu asa intens.

Sa mai vorbim despre rautatile oamenilor? Cred ca e de ajuns. Le stim, le vedem, le traim cu totii in fiecare zi...

Pacat ca bunul gust nu se gaseste la raionul de haine...

Am crezut ca o sa-mi stea inima acum cateva minute cand am iesit in hol. Cei care m-au vizitat stiu ca inainte sa intri in apartament trebuie sa treaca printr-un fel de modul pe care-l impart cu vecinii care sistmatic sunt vizitati de cele doua fete. Oameni de treaba nu am ce sa zic, insa nu stiu de unde au invatat fetele alea sa se imbrace. Mi-am aranjat putin prin sifonier si am dat de o rochita pe care am refuzat sa o mai port de cand m-am ingrasat, iar acum ca am mai dat ceva jos, mi-am zis sa o probez. Am iesit repede in modul unde avem o oglinda mare si ma imbiedic de cea mai urata pereche de cizme pe care am vazut-o in viata mea. O imitatie tare nefericita de animal print, ceva gen leopard, model uggs, stiti cu botul ala, imi sopteste colega mea, ca sunt inspirate din incaltamintea ciobanilor. Nimic de comentat, modelul e foarte misto, dar "leopardul" il strica. Acum ma pun la panda si imi doresc neaparat sa vad cu ce le-a asortat. Nu m-am dezlipit de vizor pana cand nu a iesit, noroc ca nu a mai stat decat vreo 5 minute. (nu as fi avut cum sa o pierd pentru ca momentul in care isi ia ramas bun de la mama ei, pe care o viziteaza oricum in fiecare zi, este auzit de tot blocul, dar mi-am ca daca sunt mai silentioase in seara si pierd ocazia sa vad combinatia). Si exact cum ma asteptam: Cizmele oribile veneau ca o completare a unor pantaloni deschisi la culoare si cu ceva flori, iar pe deasupra o geaca de fas bej. Nu s-a dezmintit fata, care cred ca se mandreste cu tinuta ei. Ce putem sa-i uram decat sa o poarte sanatoasa si ne putem intreba cu ce i-am gresit noi de trebuie sa suportam aceasta combinatie chicioasa care ne zgarie retina.

Ma intreb totusi ce o fi in capul lor? Ce gandesc ele atunci cand isi pun camasa eleganta cu bacanci (am un exemplu concret, prietenii il stiu), pantaloni din stofa cu geaca de fas sau blug...ciorapi cu model "asortati" la o rochie plina de culori sau imprimeuri si lista poate continua. Nu vreau sa supar pe nimeni si nici sa pozez in vreo experta, dar hai sa ne uitam in oglinda inainte sa plecam de acasa... V-o dau exemplu pe bunica mea din partea tatalui...are vreo 75 de ani, D-zeu sa o tina sanatoasa, care nu sta neasortata nici pe acasa la bucatarie. Desi e o femeie simpla de la tara are mult bun gust in materie de haine. Nu are foarte multe, insa toate de buna calitate si intr-o ordine cum eu nu o sa reusesc niciodata sa-mi pastrez lucrurile. Sub fiecare bluza sau ce mai are ea pe acolo gasesti cutii cu sapun desfacute la capete pe post de parfum, ca ea zice ca mirosul e mult mai natural si nu se mai face sa se duca parfumata la biserica...

Anul viitor ma indragostesc!!!

Sunt mai mult decat sigura ca anul viitor, cam in primele luni ale lui '11 va aparea si cel pe care l-am asteptat o viata intreaga. Bine, in urma cu vreo sase ani am crezut ca a venit. Mi-am zis atunci, ptiuu la naiba, el este si eu nici nu l-am cautat, ba chiar l-am descoperit la vreo doi ani de cand terminasem amandoi acelasi liceu. Ca sa fiu sincera el a facut in asa fel incat sa vad ca exista, dupa 5 ani de cand de cunosteam. Mi-a luat cam mult recunosc, dar am recuperat din plin in anul si cele cateva luni care au trecut peste, nu mai stiu exact cat a tinut relatia noastra si nici nu-mi amintesc sa ne fi certat vreodata in perioada aia. Era totul perfect, dar nicio minune nu tine mai mult de trei zile, eram micuti, fiecare isi dorea mai mult de la viata si am crezut ca cel mai bine e sa ne vedem fiecare de drumul sau. (o sa va intrebati daca ne-am certat ultima data cand ne-am despartit?Nu, ba chiar nu ne-am spus nimic, dar lucrurile care s-au petrecut intre noi in ultimele 2 saptamani de relatie au decis totul- nu vreau sa intru in amanunte, cel putin nu acum). Ei bine, s-a terminat si urmatorii trei ani care au urmat nu am putut sa-mi vindec ranile. Initial am crezut ca nici acum nu mi-am revenit, dar o intalnire cu el de curand mi-a dat raspunsul: in toti anii astia am tanjit dupa amintiri, dupa nebunia aia de adolescenti, dupa perioada aia in care parca pluteam...acum nu mai e nimic, el este o alta persoana, gandeste si actioneaza altfel, nu ma mai misca in niciun fel...

Am reusit totusi sa uit acea perioada si sa simt din nou fluturi in stomac, de data asta mult mai agitati si dornici sa zboare atat de mult incat m-au destabilizat...Se intampla acum doi ani, dar in timp mi-am dat seama ca nici de data asta finalizarea nu se va face cu apa calduta, ba din contra cu apa rece, chiar cu gheata...Am pierdut cam mult timp sa-mi dau seama, dar inca mai am vreme sa-mi ling ranile (stiti ca saliva are efect curativ) deschise, pana anul viitor cand va veni EL. De ce o tin intr-un cu anul viitor? E simplu: prima dragoste a aparut la 21 de ani, urmatoarea la 24 si anul viitor fac 27 asa ca urati-mi noroc. Pe EL il simt undeva pe drum, e foarte aproape si mai stiu ca o sa fie un om bun pe care nu-l voi mai scapa printre degete... Oare am innebunit? Nu cred, ci abia de acum inainte voi deveni un om normal si o femeie care are multe de oferit...


P.S. 1 Nu vreau sa ma marit!

Sa-i multumim in fiecare zi lui D-zeu pentru ceea ce suntem!!!

Cei mai multi dintre noi sunt mai mereu nemultumiti de cate ceva chiar si atunci cand, sa zicem si-au rupt o unghie. Ma aflam printre ei, pana zilele trecute cand mi-am dat seama ca sanatatea si lucrurile simple ne aduc fericirea. Am stat mai mult pe acasa saptamana asta si am avut mai mult timp pentru mine sa ma gandesc ca sunt totusi o persoana careia nu-i lipseste nimic. Bine, mi-ar trebui o masina de lux, o casa, un cont mare la banca si un iubit, dar am spus mi-ar trebui si nu imi lipseste. Tzoale am pe categorii: nu mai stiu exact cate perechi de cizme, sandale, pantofi si nici ce culori; gecile, paltoanele, puloverele atarna greu pe umeras si doar una sau doua ar mai trebui ca sa se rupa naiba lemnul ala (nu stiu cum se cheama) care le sustine...in sifonier am cateva bluze care mai au eticheta si muuulte alte chestii, unele chiar inutile. Nu vreau sa ma dau mare cu garderoba mea, altundeva vreau sa ajung... Asadar la capitolul asta stau f bine. Trebuie sa recunosc, intotdeauna mai merge una si inca una, dar sa ne amintim ca e criza. Aseara am vazut un film, in care personajul principal, o tipa jurnalist era absolut dependenta de cumparaturi si ca o ironie a sortii ajunge sa lucreze la un ziar economic unde evident trebuia sa-i invete pe oameni cum sa renunte la tentatii si sa-si cumpere doar strictul necesar. I-a fost greu, dar dupa sedinte de terapie, trecea linistita pe langa vitrine si evalua rapid daca are sau nu nevoie de rochia de seara care se revarsa incitant pe un manechin. Laitmotivul filmului devenise: Am nevoie?...urmau cateva secunde de chin teribil in care tipa isi inchipuia cat de bine s-ar fi simtit la o petrecere, stralucind in ea si apoi...Nu, nu am nevoie. Eu am incercat si sa stiti ca merge.

Ei bine, trebuie sa ne bucuram de ce avem si sa ne gandim ca dictonul "intotdeauna e loc de mai bine" pe vremurile astea tulburi a devenit ce-i drept "se poate si mai rau". De noi depinde insa in ce stare de spirit vrem sa ne aflam, daca avem senzatia ca de acum inainte nimic bun nu ni se mai poate intampla suntem unicii responsabili daca nu ne mai iese treaba bine... sau cum ar spune Arghezi, si bine zice, si intr-o pata de mucegai poti vedea frumosul. Sa stiti ca nu sunt vorbe goale, am invatat zilele astea sa gandesc pozitiv si ori de cate ori mi se pare ca alunec spre hau imi vine in minte, nu stiu daca ati auzit de povestea ei, tanara aceea de o varsta cu mine care acum cativa ani a ramas fara picioare dupa ce un tub de oxigen care a explodat a mutilat-o pe viata. Am intalnit-o inainte sa nasca, pentru ca da are puterea si optimismul de a se comporta ca un om normal. de fapt chiar este, faptul ca a ramas invalida nu i-a stirbit sufletul si nici forta de a crede in ea. Noi le avem pe toate, dar pentru ca suntem prea grabiti sa ne gandim ca am fi cei mai nenorociti de pe planeta, uitam sa ne bucuram de ele. Pe final va propun sa faceti un exercitiu si sa va ganditi ca si voi aveti ce va trebuie, insa gandurile negre nu va dau pace sa va simtiti impliniti cu ceea ce ati agonisit pana acum.

Daca e criza, sa facem economii...

Dragii mei de cand am primit preavizul am inceput sa ma gandesc serios cum pot economisi ca sa iesim la liman si vii dupa recesiune... De umblat prin cluburi, m-am dezvatat demult, deci O lei economie, de baut nu servesc decat apa plata, de mancat... de cand cu aceasta binevenita cura nu mai arunc milioane pe produse doar ca sa le arunc la gunoi la cateva luni dupa ce le expira termenul de garantie, gigolo inca ma mai descurc fara sa fac investitii costisitoare ( mai pun suflet dar ala are valoare spirituala, deci nu mai avem ce taia)

Si acum cu totii stiti ca fumez. Am zis ca dom'le de aici ne putem rupe de la gura. Da' de unde, e adevarat ca am spus in primul post ca ma las de fumat, nu am uitat, dar intai slabesc si apoi incerc sau ar mai fi varianta ca atunci cand voi ramane insarcinata, dar nu e cazul. Buuuun...acuma gasesc solutia salvatoare mi-am zis, dupa ce aud niste apropiati ca se gasesc tigari pe alese in piata la baietii aia cu tenul masliniu. Ok, nu strica sa incerc, tinand cont ca sunt la jumate de pret. Si iata-ma printre ei, testand oferta si incercand sa pronunt cateva dintre marcile expuse intr-o ordine deplina pe o masuta, nu mai mult de 3 pachete din fiecare soi de tigari. Un necunoscator are impresia ca baietii sunt niste amarati care se lupta sa-si castige si ei existenta si indura -15 grade, ca sa aiba ce le pune puradeilor pe masa. Da' de unde? Ii doare fix in dos de militieni, dupa cum mi-a confirmat unul: " dar nu ti-e frica sa nu vina politia?, il intreb. Sa vina, imi raspunde fara niciun fel de teama in glas. Si ce credeti ca imi face? O confisca si gata (era vb de cateva pachete, cele scoase la vedere). Eu care eram prima data acolo zic, saracu' e sincer. Apuc sa fac doar cativa pasi si dau sa trec strada...si din instinct ma asigur...Si ce vad, tiganul de mai devreme scoatea dintr-un Mercedes C Class un cartus de tigarete sa le dea unui client. Deci scula de masina era a lui si o transformase intr-un depozit ambulant pentru tigarete...Iese banu' din afacere, iese!

Ok. Sa ne intoarcem la economii. In ziua aceea mi-am luat un pachet de Pall Mall: ingrozitoare...tragi si te ustura si in dos... Nu ma dau batuta si ma duc din nou astazi... Mi-a recomandat un coleg: Winston. Prima taraba: Aveti? Nu avem si nu gasiti in toata piata. Plec mai departe...n-avem decat din asta slim. Cat? 5 lei. bine, dati-mi! Iau. Mai fac cativa pasi si gasesc si Winston recomandat de colegul meu la pretul evident 5 lei. Negroteiul, stiind ca doar el are marfa pluseaza la 7 lei si hai il iau si pe ala. Am acum 5 pachete diferite de tigari, dar nu am rezistat sa nu cumpar si eu unul de-al meu ca sa fiu sigura ca nu mor din spurcaciunile rusilor. Nu avem ce face! Cei care suntem atat de slabi si nu reusim sa le lasam trebuie sa facem tot soiul de compromisuri.

Astept sugestii si de la voi cum reusiti, daca reusiti sa economisiti...Apropo, are cineva idee cat mai dureaza criza asta?

Intrezaresc o unda de soare pe strada mea...

Buna dimineata, iubita mea, aud o voce groasa si putin ragusita, care vine dinspre usa. Deschid cu greu ochii, desi e trecut de 10 si imediat aroma cafelei care abureste in cana din tava tinuta tacticos pe bratul stang ma dezmeticeste. E mai stangaci, dar in acelasi timp a pasit cu dreptul in viata mea si-l asteptam de aproximativ doua decenii. Si iata-l cum intra la mine in dormitor, dupa o noapte nebuna, iar acum are pretentia sa ma trezesc sa dejunam impreuna dupa nici 4 ore de somn. Dar sa vi-l descriu putin, si, desi stiu ca citeste acest blog, trebuie sa-i spun ca nu imi doresc sa-l impresionez, ci sa-i arat cum se vede el prin ochii mei si evident nu o sa amintesc aici de defectele lui. Este un tip de care m-am indragostit cam in a doua secunda de cand ne-am intalnit si am stiut ca ma va ajuta sa cunosc dragostea adevarata si in acelasi timp sa demontez teoria unei iubiri hranita prin autosugestie. Au urmat de atunci clipe intense de fericire, in care m-am simtit stapana lumii si ce este cel mai important ma simt iubita asa cum defapt ar trebui sa se simta orice femeie. Stiu ca sunt multi cei curiosi care vor sa stie cine este si ce face, va promit ca nu va voi lasa mult timp pana cand o sa spun exact cine imi lumineaza mie fiecare zi si reuseste sa-mi descreteaca fruntea in prima clipa in care ma gandesc la el.

P.S. Am primit multe telefoane de la curiosi sa ma intrebe cine este (ne)fericitul. Ei bine, pentru ca am vazut ca a prins, acum ma vad nevoita sa recunosc ca tot postul a fost o inchipuire a mea si va urma unul in care va voi da mai multe explicatii in ceea ce priveste inima asta nebuna pe care nu o pot pacali asa cum mi-as dori.

Am sacrificat totul, pentru nemernicul din viata mea...

Acest post este dedicat exclusiv celui mai las si penibil individ care a facut parte din viata mea. Pentru ca stiu ca tu te asteptai sa citesti mai mult, afla ca nu meriti nici macar efortul de a-ti scrie chiar si trei fraze. Ramai in viata ta in care nici tu nu-ti gasesti locul si intristeaza-te ca nu ai fost in stare sa fii fericit...

Vand calitati jurnalistice, defectele o sa le opresc eu...

Au mai ramas aproximativ 3 saptamani pana la Marea Despartire. Am fost deprimata, v-am spus si in postul trecut, dar cu fiecare zi observ ca incep sa-mi revin. De ce? Pentru ca am inceput, gandind la rece ca voi avea mai multe avantaje despre care va voi povesti si voua. Inainte de a trece sa vi le enumar, vreau sa va mai spun ca este cat se poate de reala vorba aia batraneasca: dupa ce moare omul, atunci iti dai seama de calitatile pe care le-a avut si in cele mai multe cazuri regreti ca nu i le-ai vazut la timp desi el, poate ti le-a aratat in fiecare moment. Ma rog, al grano cum ar spune spaniolul. De joi si pana astazi am primit mai multe complimente profesionale ca sa le zic asa decat in toti anii astia de cand dau cu pixul, iar apoi cu tastatura. De exemplu: ma cheama sefu' la el in birou: " Adelino, sa stii ca ai ajuns la maturitatea ta jurnalistica!", imi zice in stilul sau caracteristic, adica atunci cand vorbeste indiferent ce ti-ar spune nu ai cum sa nu-l crezi. Are o intonatie perfecta chiar daca e putin graseiat..."De ce sefu'? Am intrat la tine pe blog si pe langa faptul ca mi-a placut te defineste!" Evident ca in secunda 2 m-am enervat. Dar cum se face ca v-ati gandit sa-mi spuneti acum cand peste cateva ore semnez demisia... In fine, astfel de aprecieri am primit cateva zeci si va multumesc dragii mei, dar cam asta fu tot...ma multumesc ca stiu ca v-am lasat o parere buna despre mine si ma refer aici la cei sinceri.

Buuun. Gata cu vaicareala. Sa privim si partea plina a paharului. Singurul dezavantaj pe care as putea sa-l spun acum in lipsa unui job este partea financiara. Este confidential salariul meu, insa pot sa va spun ca se putea trai decent din el. Dar in plm mea? Ce nu faceai pentru banii aia? Habar nu am in cate nopti nu am sarit ca o naluca in masina sa plec la stire si mi-am lasat prietenii in toiul petrecerii? De cate ori a venit sau a plecat mama in/din tara niciodata nu am reusit sa o intampin sau sa o conduc la autocar. Era plecata de 9 luni si eu am vazut-o dupa doua zile de cand se instalase acasa. Cat despre viata mea personala, in cei doi ani jumatate pe care i-am petrecut la munca as putea spune ca m-am bucurat doar de clipe furate intre doua stiri. Si imi vine in minte intrebarea oare se merita sa sacrific aceste momente unice doar pentru stabilitate materiala??? Mai am putin si implinesc 27 de ani si ma gandesc ca viata a trecut asa repede pe langa mine, iar in timpul asta intotdeauna am pus pe primul loc serviciul? Cu ce rasplata? Va multumim pentru serviciile dvs. sunteti liber. LA REVEDERE!!! Nu, in niciun caz, experienta acumulata si miile de nenorociri pe care le-am vazut in ultimii 4 ani m-au facut sa realizez ca totul se poate incheia intr-o secunda si nu am de gand sa ma trezesc la poarta Raiului, ma rog sunt optimista:) si sa-mi spun nu am facut nimic cu viata mea, pentru ca mi-am dedicat-o altora... Asadar colegi, ma refer aici la cei devotati muncii, ganditi-va putin voi ce ati facut pana acum?

Nici PRO-ul nu mai e ce a fost....

Sunt putin deprimata, recunosc, sentiment care nu ma incearca prea des. Nu as fi avut mare chef sa va scriu, dar pentru cei cu care nu am o relatie foarte stransa si mor de curiozitate sa afle cum stau lucrurile o sa va lamuresc eu aici, atat cat e cazul sa stie cineva din afara.

Ora 10 dimineata. Un telefon de la sefu' ma trezeste din amorteala bolii mele, post vaccin. Nu mi-a spus nimic ci doar m-a rugat cu o voce serioasa si extrem de grava ca daca ma simt in stare sa vin urgent la statie pentru o sedinta. Am stiut din prima secunda ca a venit momentul devenit de cateva luni laitmotiv-ul momentelor noastre de relache de la statie. Ma rog, ajung in biroul lui, desi fusesem anuntata dinainte ca e groasa si asteptam vestea. Si a venit: mai bine de jumatate din mana de oameni care mai eram acolo pleaca. Unde pleaca? Cum unde pleaca? Dar cui ii pasa unde pleaca? De ce pleaca? Trebuie doar sa plece...nu conteaza ca oamenii au familii, rate, o mie si una de obligatii...TREBUIE SA PLECE!!! Ce mai conteaza ca au plecat de acasa atunci cand copilul lor era bolnav ca sa statea pititi in spatele camerelor si imortalizau momentele de fericire ale altora in noaptea de Revelion? Alteori abia daca iti mai dadeai seama de formele lor fizice acoperite de noroi, zapada...sau mai stiu io ce dracu...Sau...erai pus in situatia sa spui: stiti odorul dvs. a murit, l-au gasit spanzurat ...in gara...Ce parere aveti??? Sau, moment romantic, suna telefonul si trebuie sa sari din pat, la 3 dimineata si din tandreturi dai de trei morti intr-un accident. Nimic nu e bun si nici suficient. Daca mai e cineva din breasla care are senzatia ca valoareaza mai mult in ochii sefilor supremi, decat hai sa nu fiu rautacioasa sa zic o ceapa degerata, sa zicem doi lei se inseala amarnic. Nu mai au nevoie de tine pentru ca pot face la fel cu mai putini prosti, nu au nicio remuscare sa te pune pe liber.

Ce am scris mai sus se adreseaza in special celor care isi freaca mainile de bucurie ca au scapat de mine. Ideea e ca nu trebuie sa va bucurati prea mult, pentru ca pregatesc o surpriza care ii va lasa pe multi dezarmati. Ca doar de asta exista prieteni.

P.S. va tin la curent! Si pe voi cei care va "bucurati" sincer pentru mine, dar si pe cei care imi sunt alaturi. Celor din urma le voi spune personal.Ahhh....nu mor caii cand vor cainii!!!

Traiasca spiritul de turma, numai noi sa nu murim!!!

Vaccinul anti A(H1N1). Stiu e un subiect deja fumat, dar nu am cum sa-l las sa treaca neobservat, pentru ca nici el nu m-a lasat pe mine. Asadar, dupa un week-end liber si linistit petrecut la tara, luni dimineata serviciu...aveam destul de mult elan pentru un inceput de saptamana, dar mi-a fost taiat repede de mult prea controversatul ser. Inca de la prima ora merg sa vad cum stau lucrurile si la noi...se inghesuie lumea mai ceva ca la impartitul comorile cum s-a intamplat prin tara sau nu? Spre uimirea mea, care ma gandeam ca o sa fiu nevoita sa-mi fac loc cu coatele prin multimea dezlantuita, ajung in cabinet si in afara de asistenta nu mai era nimeni...Buuuun imi zic si dau sa ies, cand aud o voce in spatele meu...Vreti sa vi-l faceti? Ma opresc, dar mi-e teama sa intorc capul sa nu cumva sa zic da. Cateva secunde am ramas asa, dar din respect pentru doamna de acolo, ma intorc si vazand o sclipire incurajatoare in ochii ei, accept. "Stati sa o chem pe doamna doctor, ca doar ea poate sa va vaccineze". Vine doctorita, pe care o cunosc bine, ma grabesc sa-i spun ca eu ma simt putin racita, dar ea nu si nu...Sunteti alergica la oua, ma intreaba. Da, doar la cele stricate i-am zis si imi statea pe limba sa-i mai spun ca si la cele nespalate, dar m-am abtinut la timp. Aveti febra? Nu, doar ard de nerabdare sa plec mai repede de aici. Si mi l-a facut...putin dureros, dar am zis ca na este totusi o intepatura si apoi trece...

A trecut. M-a durut mana cu totul, de a trebuit sa sar peste exercitiile la brat seara la sala, dar mi-am zis ca totul este spre bine. Acasa am adormit rapid, dar dimineata..., dimineata am crezut ca este pentru ultima data cand ma trezesc...Mi-am zis ca poate nu m-am odihnit indeajuns si imediat ce voi iesi din casa imi voi reveni. Dar de unde? Ca ma simteam din ce in ce mai rau si a trebuit sa plec de la seviciu. M-am pus in pat pe la 11 si am mai coborat pe la 17. Cand m-am ridicat am avut senzatia ca am facut o eternitate din dormitor pana in bucatarie, adica vreo 5 m. Pe langa faptul ca imi tremurau picioarele, aveam impresia ca cineva a legat de ele doua pietre mari cat o zi de post... mainile imi tremurau la ca parkinson, iar capul ma durea cred ca ceva de genul, ca nu cunosc indeaproape, ca pe betivi la mahmureala. Nu va mai spun ca a doua stire la noi era despre o femeie care a murit cateva ore dupa ce s-a vaccinat, dar nu am luat prea mult in seama. Asa ca dai cu ceaiuri, cu antiiflamatorii, cate o tigara si degeaba, insa adorm optimista ca maine(12.01) va fi mai bine. Astazi, (13.01)alta dracie...toate gingiile le aveam inflamate, abia daca puteam articula cateva cuvinte si in plus, solidara cu maselele mele s-a aratat a fi si urechea dreapta, ca daca nu m-ar fi durut si aia, se simtea, probabil, nebagata, in seama.

Am uitat sa va zic ca am sunat un medic de la urgenta care mi-a spus ca este o stare absolut normala. Hei!!! Cum plm normala, ca m-a intoxicat Cercel ala, ca singura reactie adversa este un oarecare disconfort provocat de intepatura. Acum voi hotarati, daca va lasati influentati ca mine de spiritul de turma si va vaccinati. Am primit semnale ca nu sunt singura care s-a simtit asa dupa minunatul vaccin. Sanatate si succes!

Oare sunt o baba cu pretentii de femeie moderna???

Suna telefonul joi dupa-amiaza. La capatul celalalt o veche prietena de la tara care plina de entuziasm ma invita seara urmatoare la un film in mall. Cum era vineri si week-end liber, iar eu nu prea aveam cu ce pleca acasa, m-am gandit cateva secunde bune si cu juma' de gura zic da. Ei si de atunci au inceput framantarile mele...nu suport sa vad un film altundeva decat lafaindu-ma in patul meu in fata lap top-ului meu sau al tv-ului, evident tot al meu. Ma vedeam deja in sala si chiar daca imi placea filmul, numai ideea ca trebuia sa stau teapana pe un scaun 2 ore ma innebune. In timpul asta putea sa-mi sune telefonul si parca si vedeam cativa zeci de ochi aruncand sageti ascutite asupra mea, ca deh, le distrageam oamenilor atentia si puteau pierde secvente importante, chipurile,...apoi va dati seama ca nervii oamenilor nu treceau asa de repede si mai pierdeau cateva scene...
In plus, de ce naiba sa dau 20 de lei pe intrare ca sa nu ma simt bine, cu alte cuvinte sa disper pe banii mei cand pot foarte frumos sa rog un prieten sa-mi ia de pe net, (cei care nu au inteles inca tehnica moderna, stiu de ce) ce pisici film vreau eu, de regula din alea siropoase, neaparat cu actori frumosi si care obligatoriu raman impreuna la final... spre disperarea baietilor, care spera ca le pot vedea si ei apoi, dar isi dau seama repede ca doar o femeie in asteptarea printului se poate uita la asemenea dulcegarii...

Recunosc ca la mall nu as sta cu morcovul infipt adanc in partea dorsala, ca acasa, ca ma trezesc exact cand John si Julie sunt la cea mai romantica intalnire ca mi se taie filmul la propriu,. Da, da nu rare au fost situatiile in care in mijlocul actiunii se futu "banda" cd-ului si scoate-l, si chinuieste-te sa nu uiti ultimul cuvant pe care i l-a spus...si abureste-l, evident tot la propriu si freaca-l bine de cearsaf si mai incearca o data sa fii sigura...si suspans...baga-l...si roaga-te sa mearga si...el nu si nu..., dar macar am stat relaxata pana atunci...Ma rog, ar mai fi si situatia in care exact atunci cand vorbesc aia mai mult si mai mult se duce dracu subtitrarea si odata cu el si relaxarea mea ...dar...bag alt film cu aceleasi emotii si tot nu ma duc la mall.

Vineri, ora 15. Pun mana pe telefon si o sun pe prietena mea s-o intreb la cat ajunge in oras. Saraca se scuza continuu ca nu mai vine ca s-a certat cu iubitu'. pe masura ce ea regreta, eu rasuflam din ce in ce mai usurata! Ura, nu mai merg la film in Mall.

Grasa, dar frumoasa si fff modesta...

Inca de la primul post va puneam in garda ca sunt grasa, ma rog, exagerez, plinuta sau cum imi place mie sa spun -rubensiana. Asa ca, simtita cum sunt (poate unii se intreaba ce am pazit pana acum de nu am luat masuri ca sa slabesc, sa stiti ca m-am mai chinuit, dar fara rezultate...) mi-am zis dom'le nu se mai poate sa le vad pe toate cu talii de viespe...in plm, am avut si eu, dar nu am stiut sa tin de ea...Incepusem la un moment dat sa visez in loc de masculi feroce, tot felul de pitzipoance trase prin inel, la fel se intampla si cu inteligenta la fatucile astea, dar sa nu deviem...Si mi-am zis GATA!!! Eu nu sunt capabila sa slabesc 5 kg? dar ce dracu, daca am fost in stare sa pun 10, chiar asa de "slaba" sunt (da, stiu nu sunt, dar imi place rau cuvantul asta si ma folosesc de toate omonimele lui :) dar sa va povestesc ce fac in practica, ca in teorie numai vaicareala. Pasul unu: mers la sala din cand in cand. Aici ma incalzesc usor cateva minute cu exercitii din alea gen intinde mana, suceste capul, miscati putin fundul daca nu esti in stare sau nu ai cu cine sa ti-l misti in dormitor, (ooopsss, iar am dat din casa!!!) , de ma apuca si pe mine rasul cand ma vad in oglinda cat de....penibila sunt, dar moralul sus, trebuie sa slabim. Apoi ma urc pe bicicleta, vreo douazeci de minute si cobor de acolo total ametita, dar greul abia incepe: banda...te gasesc dracii 15 minute si abia daca pierzi 100 de calori... care cred ca echivaleaza cu o felie mica de tort...Tort, hmmmm ce e la ala???

Acasa, alta dracie...Sunt tare mandra de centura mea care cica face minuni...impropriu spus a mea. Mi-a dat-o Costi. Inutil sa va spun cine e Costi, Doamne Fereste sa nu-l stiti sau sa nu-l recunoasteti pe Costi, dar sa terminam cu Costi asta ca e blogul meu si nu-i fac lui reclama aici. Asadar mi-a dat Costi centura respectiva. Sa nu va imaginati ca a cumparat-o el. Nuuu. Nu o sa va vina sa credeti de unde o are....De la bunica lui...o doamna respectabila ce se apropie de venerabila varsta de 80 de ani. Femeia, cu mare simt de raspundere si-a spus ca nu-si permite sa aiba burta la varsta ei...si a cumparat centura... Credeti ca s-a oprit aici? da' de unde? Doamna bunica lu' Costi a tinut pasul cu noutatile in domeniu si si-a comandat benzi electromagnetice, iar amarata de centura la care eu ma uit ca la soare si macar psihic ma va ajuta sa slabesc era deja expirata pentru ea, asa ca a facut-o cadou nepotului ei, care se plange si el de kg in plus si, multumesc Costi, el mi-a dat-o mie... O ragaminte as mai avea la tine....spune-i bunicii ca i-ar face tare bine si o banda de alergat si apoi io mai stiu ce or mai scoate astia...

Sa nu uitam sa fim prieteni...

Este foarte posibil sa supar pe cineva cu postul asta, dar pentru ca nu asta este obiectivul meu m-am gandit sa nu nominalizez...e mai bine asa, dar cunoscatorii vor stii exact despre cine vorbesc, iar pentru cei care nu sunt in domeniu este suficient sa-si faca o impresie despre fascinanta lume a presei argesene...
Asadar, am aterizat in presa cu aproximativ 4 ani si luni bune ziaristii mi s-au parut un fel de, poate exagerez, niste minuni dumnezeiesti al caror unic scop era sa-i ajute pe altii: ca ii puneau in legatura cu persoane influente ca sa-si rezolve problemele mult mai repede si fara sa mai piarda zile intregi pe la usile birocratiei, ca faceau campanii de ajutorare sau pur si simplu ca alungau plictiseala celor care le savurau articolele la cafeaua de dimineata... deci eram convinsa ca ne ajutam semenii neconditionat. timpul a trecut incet, incet si m-am trezit la o realitate pe care nu as fi vrut sa o cunosc. Cei mai multi dintre jurnalisti, nu erau nicidecum fiintele alea mereu capabile sa rastoarne muntii ca sa-si ajute semenii... Putine erau zilele in care, dupa sedinta de sumar sa nu se iste un mic scandal care uneori degenera. Motive se gaseau intotdeauna si porneau, sa zicem, de la o banala ceasca de cafea mutata de o colega neatenta cu tabieturile celeilalte, 3 cm mai la dreapta si...incepea razboiul...ma rog, fiecare are nervii lui...Insa astea erau certuri nevinovate, adevaratele caractere ale oamenilor erau ascunse in barfele de joasa speta discutate mai mult sau mai putin discret in bisericutele formate pe sistemul cine se aseamana se aduna. Eu acum nu incerc sa conving pe cineva ca eu nu luam parte la acel fel de dicutii care uneori erau atat de rautacioase incat ma lasau cu fara cuvinte. Ulterior, jurnalist de eveniment aveam sa ma izbesc de invidiile si rautatile colegilor mei, o mana de oameni care impartim si laude, si injuraturi, si imbranceli...cei care nu recunosc ca acestea exista la cel mai inalt nivel inseamna ca nu vor sa constietizeze ce stramb ne uitam cateodata unii la altii, cat de repede se duce pe apa sambetei o amicitie, ca prietenie e mult spus, legata in ani de zile, doar pentru ca una dintre noi, nu stiu ce gafa minora a facut... Grosso modo, cu totii suntem oameni, dar parca lasam prea mult orgoliile sa ne guverneze viata...

Prejudecatiile nu te lasa sa fii fericit!!!

Inainte sa ma apuc sa povestesc, trebuie sa spun pentru cei care nu ma cunosc personal, ca in viata cotidiana folosesc un limbaj destul de colorat, uneori vulgar si cum mi-am propus sa ma comport natural chiar si virtual, nu am cum sa va scutesc de ele...

Intr-o seara destul de tarziu ma suna o prietena veche, destul de speriata ca nu cumva sa apara la stirile de la ora 5 :). Cu o voce pisicoasa, nu o adoptase pe moment, asa vorbeste ea, uneori chiar te zgarie pe creier, dar tocmai asta inseamna sa fi prieten, sa-l iei pe om asa cum e sau daca nu-ti convine trimite-l la dracu, decat sa-l minti pe fata, ma rog... " Fato, Ade, nu stiu ce sa ma mai fac cu (numele nu sunt reale) , sa zicem, Flavius, ca-mi place mie numele asta... Eu ingrijorata, ca il cunosc pe el cam de vreo 8 ani si stiu ca mai avea niste apucaturi usor violente credeam ca Doamne Sfinte, a vrut sa se apere de vreo musca si i-o fi scapat vreo palma in directia ei... Da' de unde? ca in povestea noastra el era victima...da, da, chiar el cel care se dadea pe la noi un mare fante la volanul Mertzanului sau, de suspinau toate domnisoarele, dupa masina in special. In fine, baiatul dupa o relatie luuuunga cu o tipa care ii permitea orice marlanie, a lasat-o cu ochii in soare, iar saraca, desi maritata suspina si acum dupa el. Imediat dupa despartire, s-a cuplat cu o alta tanara, de vreo 14, 15 ani, a carei singura calitate, spun unii, era doar virginitatea, pierduta prin asternuturi imediat ce l-a intalnit pe el. parintii individului erau multumiti, aveau bani fara numar, le trebuia doar o nora care sa nu aiba niciun cuvant de spus, ce mai o sluga in vila lor mare si rece... Au trecut vreo 4 ani de atunci si intra in scena prietena mea...o tipa cu personalitate care nu ramane usor dezarmata... I-a sucit mintile lui Flavius in cateva saptamani, dar Flavius nu vrea sa renunte la iubita lui, favorita parintilor, pe care el sustine sus si tare ca nu o iubeste... Si are toate sansele sa-l cred, din moment ce plecat cu ea la munte de Revelion din zece in zece minute o suna pe cea de-a doua, dar in acelasi timp prima in inima lui. Fata, inteligenta cum o stiu in chestii din astea, si-a bagat picioarele cand a vazut ca nu are cu cine, desi se indragostise si ea, s-a cuplat rapid cu un altul si acum l-a aruncat ca pe o jucarie stricata, dupa 6 luni de relatie...Nu-i mai pasa ca plange de-i sare camasa de pe el, ca doar a plans si ea, in speranta ca poate o indupleca sa se intoarca, nu-i pasa nici de cel cu care este acum, dar se teme sa ca nu cumva Flavius sa faca vreo nebunie. Iti meriti soarta, mai baiatule, ca ce te-ai mai umflat tu in pene, cand defapt...

Daca eu nu stiu ce-mi doresc, cum sa le cer altora sa ma ajute???

Dupa cum bine puteti intelege din titlul postului, inca nu m-am gandit ce-mi doresc de la acest blog...Am studiat si eu "piata" si am vazut ca, in general, bloggerii isi striga frustrarile, isi deplang soarta in fata careia cei mai multi sunt resemnati, dar eu, care obisnuiesc sa spun pe fata ce gandesc si simt inca mai cuget la fata pe care vreau sa o ia... "pagina" asta, deocamdata destul de noua mie..., noroc ca mai am si eu prieteni care, cred ca in zadar, incearca sa ma ajute sa o descifrez. Si cum la prima intalnire iti propui sa faci impresie buna si, in acelasi timp, trebuie sa marturisesti una alta despre tine, trebuie sa spun pentru cei care vor intra aici si habar nu au avut de existenta mea de pana atunci, ca imi place sa cred despre mine ca nu mi-am pierdut simtul umorului, in ciuda rautatilor de care am parte in fiecare zi, urasc persoanele care pozeaza in altare de biserica cand defapt sunt goli pe dinauntru, prefer adevarul spus verde in fata chiar daca acesta doare si ca sa dau putin din casa, nu-mi place sexul dimineata:)) Trebuie neaparat sa ma plang la voi ca am mai multe kg decat ar fi normal - bat spre 69 la 1,72 cm, dar nu am renuntat la lupta... Ma chinui sa transpir la sala, sufrageria am transformat-o intr-un ring de zbenguiala, dar cu toate astea elanul meu paleste cand ma urc pe cantar, asezat strategic in aceiasi camera, dar oarecum nu la vedere ca nu cumva vreun musafir, la fel de rotunjor ca si mine, sa-si exprime dorinta sa incerc eu cretinul ala de aparat, ca deh sunt gazda... Si cum risc sa plictisesc o sa va mai spun doar cateva dintre obiectivele mele pentru noul an: sa ma las de fumat, sa renunt la lucrurile insufletite care imi fac rau si sa slabesc macar 3 kg.