Este foarte posibil sa supar pe cineva cu postul asta, dar pentru ca nu asta este obiectivul meu m-am gandit sa nu nominalizez...e mai bine asa, dar cunoscatorii vor stii exact despre cine vorbesc, iar pentru cei care nu sunt in domeniu este suficient sa-si faca o impresie despre fascinanta lume a presei argesene...
Asadar, am aterizat in presa cu aproximativ 4 ani si luni bune ziaristii mi s-au parut un fel de, poate exagerez, niste minuni dumnezeiesti al caror unic scop era sa-i ajute pe altii: ca ii puneau in legatura cu persoane influente ca sa-si rezolve problemele mult mai repede si fara sa mai piarda zile intregi pe la usile birocratiei, ca faceau campanii de ajutorare sau pur si simplu ca alungau plictiseala celor care le savurau articolele la cafeaua de dimineata... deci eram convinsa ca ne ajutam semenii neconditionat. timpul a trecut incet, incet si m-am trezit la o realitate pe care nu as fi vrut sa o cunosc. Cei mai multi dintre jurnalisti, nu erau nicidecum fiintele alea mereu capabile sa rastoarne muntii ca sa-si ajute semenii... Putine erau zilele in care, dupa sedinta de sumar sa nu se iste un mic scandal care uneori degenera. Motive se gaseau intotdeauna si porneau, sa zicem, de la o banala ceasca de cafea mutata de o colega neatenta cu tabieturile celeilalte, 3 cm mai la dreapta si...incepea razboiul...ma rog, fiecare are nervii lui...Insa astea erau certuri nevinovate, adevaratele caractere ale oamenilor erau ascunse in barfele de joasa speta discutate mai mult sau mai putin discret in bisericutele formate pe sistemul cine se aseamana se aduna. Eu acum nu incerc sa conving pe cineva ca eu nu luam parte la acel fel de dicutii care uneori erau atat de rautacioase incat ma lasau cu fara cuvinte. Ulterior, jurnalist de eveniment aveam sa ma izbesc de invidiile si rautatile colegilor mei, o mana de oameni care impartim si laude, si injuraturi, si imbranceli...cei care nu recunosc ca acestea exista la cel mai inalt nivel inseamna ca nu vor sa constietizeze ce stramb ne uitam cateodata unii la altii, cat de repede se duce pe apa sambetei o amicitie, ca prietenie e mult spus, legata in ani de zile, doar pentru ca una dintre noi, nu stiu ce gafa minora a facut... Grosso modo, cu totii suntem oameni, dar parca lasam prea mult orgoliile sa ne guverneze viata...
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Salut, Ade! Bine spus! Să şti că pregătesc şi eu un material despre "ziarişti". Am pus între ghilimele pentru că sunt foarte mulţi care scriu şi foarte puţini care se pot numi ziarişti! Cît despre "prieteniile" din presă, eu recunosc că mai sunt şi persoane care pot fi mai mult decît amici. Sunt unii însă care presupun că la fel sunt şi în viaţa de zi cu zi nu numai la serviciu. Pînă la urmă totul ţine de caracterul şi de buna creştere a fiecăruia.
RăspundețiȘtergereMa faci sa`mi fie frica sa mai intru in jurnalism...si asa simt eu k nu am vocatie :)))
RăspundețiȘtergerepup:*
Lasa allecsutsa ca e mai bine sa stii dinainte in ce te bagi.
RăspundețiȘtergereLasa fata să simtă pe pielea ei în ce se bagă. Lasă Allecsutza că se cîştigă foarte bine, îţi faci o grămadă de relaţii, eşti apreciată de oameni, şefii sunt extraordinari, ţi se oferă prime şi eşti felicitată ori de cîte ori este cazul. Pardon am confundat joburile!!
RăspundețiȘtergere